ORDINARE. Contextul textelor biblice și concluzii.
Considerând rolul pe care l-a avut slujirea pe tot parcursul istoriei Bisericii, găsim extrem de puţine referinţe la închinare în NT. Într-adevăr, cuvântul „ordinare” nu apare deloc, şi nu apare nici verbul „a ordina” cu sensul specific pe care îl cunoaştem astăzi. În VA există mai multe verbe care sunt traduse cu „a ordina”, dar toate acestea înseamnă mai degrabă „a numi”. De exemplu, cheirotoneo este folosit cu privire la bătrânii din anumite biserici din Galatia (Faptele Apostolilor 14:23), dar înainte de a considera că verbul denotă „ordinare” în sensul în care îl folosim, noi trebuie mai întâi să observăm felul în care este folosit în pasaje cum ar fi 2 Corinteni 8:19, unde se referă la fratele care a fost „ales de Biserici să meargă împreună cu noi…”
Cei doisprezece au fost aleşi de Cristos ca să stea aproape de El şi să-i trimită pentru a sluji altora (Marcu 3:14). Nu se spune însă nici un cuvânt de ordinare. Marcu spune că Isus a rânduit (poieo, a face) doisprezece, iar Luca ne spune că Isus i-a „ales (eklego)” (Marcu 3:14; Luca 6:13). Acesta a fost un moment foarte solemn (Luca ne spune că înainte de a face această alegere, Isus S-a rugat toată noaptea). Nu se aminteşte însă de nici o ordinare. Ioan ne spune că Domnul cel înviat a suflat peste zece dintre ucenici zicând: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:22); este dificil însă să vedem în acest act o ordinare. S-au tras sorţii şi când s-a făcut de cunoscut alegerea lui Matia, el a fost pur şi simplu „numărat” împreună cu ceilalţi (Faptele Apostolilor 1:26). În mod similar, prorocii şi alţii sunt chemaţi direct de Dumnezeu, cu toate că despre unii se spune că au fost chemaţi „în vederea lucrării de slujire” (Efeseni 4:12; desigur, cuvântul „slujire” având aici un sens larg).
Luca ne relatează despre numirea celor şapte (Faptele Apostolilor 6), şi acest eveniment este interpretat deseori ca fiind instituirea diaconatului. S-ar putea să fie astfel, dar nu avem nici o certitudine. Unii cred că avem de a face aici cu instituirea prezbiteratului, iar alţii neagă faptul că ar exista ordinare în vreun oficiu eclesiastic. Ei consideră că Luca nu descrie nimic mai mult decât o măsură cu caracter temporar care s-a luat pentru a veni în întâmpinarea unei situaţii dificile. Dacă acceptăm punctul de vedere tradiţional, atunci aspectul esenţial al ordinarii este punerea mâinilor asociată cu rugăciunea. Dar având în vedere faptul că nu dispunem de date precise precum şi folosirea pe scară largă a punerii mâinilor în antichitate, nu ne permitem să facem speculaţii pe marginea acestui pasaj. Nu ne ajută nici pasajul care relatează despre numirea bătrânilor în bisericile din Galatia (Faptele Apostolilor 14:23), căci, cu toate că avem certitudinea că au fost ordinaţi într-un fel sau altul, nu ni se spune nimic cu privire la modul în care s-a făcut lucrul acesta sau ce se aştepta de la ei după ordinare.
Cele mai importante informaţii despre punerea mâinilor ca act înainte de ordinare, distinct de aceasta, ne parvin din epistolele pastorale. Pavel îl sfătuieşte pe Timotei: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor” (1 Timotei 4:14). Acest pasaj ne pune la dispoziţie trei informaţii cu privire la ordinarea lui Timotei. În primul rând, ordinarea a însemnat pentru el primirea unui dar spiritual charisma, necesar lucrării de slujire. În al doilea rând, darul acesta i-a fost dat „prin prorocie (dia)”. În al treilea rând, i-a fost dat cu punerea mâinilor (meta) de către bătrâni. Lucrul esenţial legat de ordinare este darul divin. Nimic nu poate înlocui acest dar. Mai există însă un act exterior, punerea mâinilor. Este posibil ca Pavel să se fi referit la acelaşi ritual atunci când a vorbit despre ocazia când el însuşi şi-a pus mâinile peste Timotei (2 Timotei 1:6), cu toate că nu trebuie să eliminăm posibilitatea ca el să fi făcut aluzie la alte ritualuri, poate la ceva care seamănă mai degrabă cu confirmările anglicane decât cu ordinarea. Am putea să tragem o concluzie mult mai sigură dacă am şti când a avut loc această punere a mâinilor: la început, când Pavel l-a cunoscut pe Timotei, sau nu cu mult timp înainte de scrierea acestei epistole. În fapt punerea mâinilor vom vedea că este un act al confirmării membrale și de transmitere a harului pastoral.
Ordinarea precedată de confirmare este întotdeauna un moment solemn şi este posibil ca recomandarea „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1 Timotei 5:22) să sublinieze tocmai acest lucru, însă punerea mâinilor odată făcută după botez nu se reia la ordinare de diacon, evanghelist, misionar sau prezbiter. Dar având în vedere contextul, cuvintele adresate lui Timotei se referă și la reprimirea în biserică a celor ce s-au pocăit de păcatele lor.
Pavel îi spune lui Tit „să aşezi prezbiteri în fiecare cetate” (Tit 1:5), şi se acordă mare atenţie calificării pentru aceste funcţii de slujitori în biserică. Se poate sugera că ordinarea la creştini a fost preluată din religia iudaică, dar acest lucru nu ne ajută prea mult. Tot ceea ce putem spune cu siguranţă este că aspectul important al slujirii este darul divin şi că ritualul esenţial legat de ordinare în perioada de început a Bisericii a fost punerea mâinilor la confirmare membrală însoţită de rugăciune la numire în rang. Punerea mâinilor însă este un act ce nu face parte din hirotonirea unui prezbiter sau diacon. Punerea mâinilor este semnul sigiliului Duhului Sfânt act ce are loc după botezul unui adult sau confirmarea în biserică a unui membru (botezat în copilărie sau venit prin adeziune dintr-o biserică în care nu a avut parte de acest act). În acest sens avem un suport clar biblic
Faptele Apostolilor 19 Cornilescu 1924 – Revised 2010, 2014 (RMNN)
Ucenicii lui Ioan se fac creştini
19 Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici, a întâlnit pe câţiva ucenici 2 şi le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt”. 3 „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan”. 4 Atunci, Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus”. 5 Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. 6 Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi vorbeau în alte limbi şi proroceau. 7 Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi.
(au fost folosit citate de pe http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/ordinare.html)
ORDINAREA ÎN GRUPAREA NOASTRĂ RELIGIOASĂ
Trebuie menționat că ordinarea unui prezbiter, misionar, evanghelist sau diacon se face la chemarea bisericii și este decisă prin numire efectivă de către biserică prin comitet sau consistoriu ori episcopie. În lipsa acestora, adunarea generală a comunității cu acordul prealabil al consistoriului poate decide ordinarea prin numirea efectivă a unei persoane în rang de diacon sau prezbiter. Prezbiterul, misionarul, evanghelistul sau diaconul sunt numiți în rang printr-un document. Pentru a fi numit diacon sau prezbiter, misionar, evanghelist, prezbiter ori o soră diaconiță sau misionară, persoana trebuie să fi fost botezată trinitar și confirmată cu punerea mâinilor în biserica noastră sau o altă biserică protestantă ori neoprotestantă. Punerea mâinilor se face o singură dată de către pastor sau prezbiter, fie că este vorba de numiri în comitete, confirmare membrală, ea fiind sigiliul Duhului Sfânt. Așa dar la ordinerea unui rang altul decât păstor nu se va oficia ritualul punerii mâinilor, pentru că acesta există deja în viața credinciosului, cu excepția situației în care la ordinare avem și sosire în biserică cu confirmare. Un credincios dintr-o altă biserică protestantă sau neoproestantă poate intra în rang de prezbiter sau diacon direct la finalizarea transferului la slujba de confirmare.
În cazul ordinării de pastor, aceasta decurge astfel. Un alt pastor din biserica noastră sau un pastor din mediul Evanghelic, Baptist ori Penticostal va oficia rugăciunea de ordinare, va pune mâinile peste diaconul, evanghelistul sau prezbiterul ce intră în rangul de pastor după care va unge cu untdelemn fruntea pastorului rostește ordinarea în numele Trinității. Punerea mâinilor asociată cu ungere în acest sens este doar simbolul la care face referire Biblia, de trensmitere a harului pastoral. Pastorul care ordinează semnează pe certificatul de ordinare specificând biserica din care face parte și funcția pe care o ocupă.
Ordinarea de rang superior pastorului este decisă de consistoriu și (când este format) corpul episcopal prin numire directă.